În cea mai recentă lucrare a sa, "The Future is Playing in Kyiv" (Gallimard, 2024), o explorare politico-istorică a principalelor orașe ale Ucrainei, istoricul german Karl Schlögel consacră un capitol lung și luminos Harkivului. Titlul lui?"Priviți, admirați acest oraș". Cele 40 de pagini ale sale explică, dincolo de motive strategice, de ce Putin a făcut din el următorul său obiectiv major. Încă o dată, în acest război dintre Rusia și Ucraina, istoria joacă un rol esențial, comentează François-Guillaume Lorrain în Le Point.

Nu înțelegem nimic despre Harkiv dacă ignorăm că, după ce URSS-ul comunist a preluat controlul asupra Ucrainei în 1920, tocmai acest oraș a fost ales de Moscova pentru a face din el noua capitală în perioada interbelică, spre deosebire de Kievul tradițional. Cu catedralele sale vechi de aproape o mie de ani, Kievul a întruchipat prea flagrant o istorie lungă a Ucrainei care era apăsătoare, jenantă, pentru că era imposibil de respins.

Comuniștii au pariat așadar totul pe Harkiv, un oraș mult mai modest, mai puțin prestigios, dar mai maleabil. Întemeiat de cazaci în secolul al XVII-lea, fusese deja ales de guvernul rus, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a instala acolo guvernul Ucrainei. Această alegere a fost, pentru URSS, o modalitate de a le arăta ucrainenilor că de acum înainte viitorul Ucrainei este sovietic și că sediul de comandă va fi acolo unde hotărâseră ei.

De asemenea, au decis să facă din el un laborator al modernității. Când tovarășii de călătorie – inclusiv Henri Barbusse – sau șefii de stat – printre care și Édouard Herriot – erau în vizită, au fost trimiși la Harkiv pentru a admira paradisul sovietic și a infirma zvonurile despre foamete. Harkiv s-a trezit pe prima pagină, cu fabricile sale de tractoare și turbine, cele mai mari din lume, și a devenit vitrina colectivizării și industrializării planurilor cincinale. Acolo au fost ridicate monumente uriașe și capodopera constructivismului sovietic, acum listată de UNESCO, Gosprom.

În Piața Libertății – care purta odată numele simbolic de Dzerjinski, temutul fondator al Cekai – cele șase blocuri de sticlă și beton armat interconectate adăposteau toate ministerele Republicii Sovietice Ucrainene: zeci de mii de birouri care au supraviețuit bombardamentelor germane, deoarece erau din beton armat!

Harkiv a fost și leagănul legendarului tanc sovietic T-34, cu inginerul Mihail Koșkin, și sediul Institutului Fizico-Tehnic, unde geniul Lev Landau a dezvoltat, în anii 1930, ceea ce avea să devină primul reactor atomic din lume.

Când cineastul Eisenstein a vrut să filmeze blockbuster-ul său despre colectivizare, "Le Pré de Béjine" (1937), tocmai la Harkiv, în fața fabricilor de tractoare, a venit să-și monteze camerele de filmat. Toate acestea reprezintă tot ceea ce vrea Putin vrea să recupereze simbolic. Când Vasili Grosman și-a dedicat ultima sa lucrare, "Totul trece", ravagiilor aceleiași colectivizări, tot la Harkiv și-a plasat intriga romanului. Acest oraș în care fusese student la chimie în anii cumpliți 1932-1934 îi era familiar.

Harkiv, subliniază Schlögel, prezintă aceeași litanie de tragedii ca și Ucraina: război civil, colectivizare, Holodomor, Marea Teroare, ocupație germană, Shoah... Nava amiral a colectivismului a fost reciclată de naziști într-un loc operațional al Shoahului: se află în uriașă fabrică de tractoare în care într-o zi din noiembrie 1941 au fost strânși 16.000 de evrei din Harkiv înainte de a fi dusă la Drobițki Iar, unde a fost săvârșit al doilea cel mai mare masacru de evrei, mult mai puțin cunoscut decât masacrul de la Babi Yar din Kiev.

Imediat ce a fost eliberat în vara anului 1943, Harkiv a văzut și primul proces din istorie împotriva criminalilor de război germani care a avut loc în decembrie același an. Orașul de 1,5 milioane de locuitori avea atunci mai puțin de 200.000. În vechiul cimitir evreiesc au fost îngropate victimele Armatei Insurecționale Ucrainene, care a continuat lupta împotriva URSS după 1945, și câteva mii de "lichidatori" trimiși la Cernobîl după dezastru.

În acest sens, Harkivul este și oglinda perfectă a țării ucrainene de sânge, ca să folosim titlul operei lui Timothy Snyder. Dar putem pune pariu că această parte a Istoriei îl interesează mult mai puțin pe Vladimir Putin.

După începerea războiului din Donbas în 2022, Harkivul servise deja drept adăpost pentru 130.000 de refugiați veniți în principal din Donețk și Luhansk. Încă părea să poată privi spre Europa, la ani lumină de loviturile rachetelor. Dar Schlögel povestește cum, într-o clipă, situația a fost schimbată de inevitabilitatea clădirilor distruse. Obișnuit cu dezastrele, Harkiv și-a văzut populația scăzând cu o treime începând din 2022. Și nu s-a terminat...

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA